Ardea cu sete și cu jar pustia
Sub degete de soare dușmănos,
Și arșița mușca până la os
Topind în oameni ca un foc tăria.

Dar, Doamne, Tu răspunzi la rugăciuni,
Când ele-Ți trec în veșnicie pragul,
Și-ai pus acolo stânca și toiagul
Să dea izvor din... sursa de minuni.

Privesc acum la seceta din jur
Sub flăcările de apostazie,
La setea care arde ca-n pustie
Când oazele-s lipsite de contur.

Noi nu suntem toiege și nici stânci
Însă putem, prin Tine, fi izvoare
Ce poartă viață și înviorare
Și-adapă-n cale rădăcini adânci.

Vreau, Doamne, să simt setea celorlalți
Și-n piept cum zvârcolirea lor mă doare,
Ca să țâșnesc, ducând înviorare,
În șesul vieții și în munți înalți.

Și dacă voi salva măcar un spic
În curgerea-mi prin vers și prin rostire,
Voi ști că Ție Ți-am adus cinstire
Și nu vreau de la asta să abdic.

Simion Felix Marțian
Siegen, 27 octombrie, 2024